A face jurnalism pe teren este, poate, cel mai responsabil, dar și cel mai frumos, deopotrivă, aspect al meseriei de jurnalist. Pentru că reportajele de la fața locului, cu declarații ale oamenillor și cu observațiile proprii ale jurnalistului, au o încărcătură emoțională deosebită și, de regulă, sunt cele mai citite/vizionate. 

Cum obținem, însă, cele mai mustoase detalii? Cum ne documentăm materialul, astfel încât să aibă priză la public? Sunt întrebări pe care și le pun adesea tinerii jurnaliști. Chiar și în goană după detalii picante, mai deosebite sau chiar senzaționale, jurnalistul nu trebuie să uite că el, în primul rând, este obligat să-și facă munca onest și cu demnitate, să dobândească informațiile pe cale legală, să obțină mărturii și declarații în mod normal, fără să recurgă la șiretlicuri sau să-și provoace sursele la reacții neadecvate. 

Jurnalistul are datoria de face publice informațiile de interes public, fără a utiliza informația contra persoanei vizate în scopuri de divertisment sau alte scopuri nemotivate de interesul public. Jurnalistul este dator să nu discrimineze și să nu instige la ură și violență. Asta spun cărțile de jurnalism. Ce se întâmplă însă în realitate?

Acum, când mai multe media încearcă să capteze atenția prin materiale senzaționale, când presa e folosită pentru răfuieli cu oponenții politici, în unele redacții se crează practici în care jurnaliștii sunt încurajați să provoace, să „scoată din sărite” anumiți oameni, pentru ca apoi să-i prezinte într-o lumină proastă, dar și pentru a obține declarații pe care omul, în mod normal, nu le-ar fi făcut. 

Am avut de multe ori discuții cu diferiți funcționari sau oameni de rând, care, la anumite momente, s-au confruntat cu obrăznicia unor colegi de breaslă, care i-au provocat, au procedat nu tocmai onest, ca să obțină anumite informații, mărturii. Acești oameni își făcuseră o părere proastă despre toți jurnaliștii, nu mai voiau să comunice cu presa și mă întrebau dacă asta face parte din meserie și dacă omul contează sau nu pentru jurnaliști, atunci când scriu despre el. În unele cazuri s-a recurs la provocări pentru ca oamenii să se enerveze, să strige, alteori ca să-i facă să lovească peste microfon, cameră de filmat sau să îmbrâncească jurnalistul. Nimic nu justifică agresiunea asupra unui jurnalist sau, cu atât mai mult, împiedicarea lui să-și facă meseria. Pe de altă parte, orice funcționar, mai ales cei care lucrează în cadrul forțelor de asigurare a ordinii publice, organe de drept, justiție trebuie să fie echilibrați psihic, să aibă o pregătire de a face față unor provocări. Totuși, jurnalistul nu este îndreptățit sub nicio formă să provoace, să creeze situații false sau situații de conflict, iar ulterior să le dea drept firești.     

Codurile deontologice stabilesc că jurnalistul va reproduce citatele cu acuratete, iar în cazul citării parțiale, jurnalistul este obligat să nu denatureze mesajul persoanei citate. Asta înseamnă că jurnalistul are datoria de a relata adevărul, așa cum este, și indiferent de consecintele ce le-ar putea avea asupra sa. 

Ca să vă provoc la o discuție despre comportamentul reporterului pe teren, vă invit să priviți (unii, încă o dată) cunoscutele, deja, filmulețe în care se vede cum o jurnalistă din Rusia încearcă să discute cu un reporter de investigații din Germania, care a realizat un documentar despre dopingul din sportul rusesc. 

În ultimul timp, și la Chișinău am avut cazuri în care un reporter „s-a confruntat” cu participanții la evenimente, iar după conflictul izbucnit asociațiile de media au condamnat deopotrivă comportamentul ambelor părți - atât al agresorilor, cât și al jurnalistului.

Iar întrebările la care vreau să încercăm să răspundem sunt următoarele: 

Este sau nu îndreptățită obținerea informațiilor prin provocări? 

De ce unii jurnaliști sunt tentați să provoace? Este acesta un mod de lucru, stil, tendință în jurnalism? 

La ce poate duce un astfel de comportament?   

Până unde poate merge jurnalistul în obținerea informațiilor și care sunt limitele?