În jurnalism nu există limite pentru a colecta informații. Putem aduna informații din surse oficiale și neoficiale, deschise și  închise, credibile și  mai puțin credibile. Chiar și zvonurile nu sunt de neglijat. Sursele de informații pot fi dezvăluite și citate și asta încurajează responsabilitatea pentru punctele de vedere exprimate sau informația furnizată.  

Există numeroase cazuri în care jurnaliștii au refuzat să își divulge sursele chiar și atunci când au fost citați ca martori în procese. Acest tip de comportament transformă meseria de jurnalist în una privilegiată, care nu se supune legilor în aceeași măsura în care trebuie să se supună cetățenii obișnuiți. Dacă dezvăluirea identității surselor poate pune în pericol viața acestora, integritatea fizică și psihică sau locul de muncă, jurnalistul este obligat să păstreze confidențialitatea acelor surse. 

Protejarea surselor îi oferă jurnalistului credibilitate. Un jurnalist fără surse care să aibă încredere că el va folosi informația adecvat și cu protecția solicitată nu va putea afla dedesubturile afacerilor dubioase sau ale schemelor de corupție. Astfel, societatea nu va beneficia de informațiile inaccesibile altfel decât prin media. Păstrarea anonimatului este adesea o precondiţie a sursei pentru a vorbi, de teama eventualelor persecutări. Evident, orice informație obținută trebuie verificată folosind documente, martori și alte surse, inclusiv oficiale. Protejarea surselor reprezintă una dintre condiţiile de bază ale libertăţii presei într-o societate democratică. 

Această protecţie este garantată de normele naţionale: art. 32 din Constituţie, art. 13 din Legea cu privire la libertatea de exprimare, art. 14 din Codul Audiovizualului și de Codul deontologic al jurnalistului, precum și de instrumentele internaţionale privind libertăţile ziariştilor. 

Toate acestea se referă la situațiile în care sursele de informare sunt de bună credință și dezvăluirea identității lor ar putea atrage anumite consecințe. Dar ce facem când sursele au alte intenții și ne strecoară informații false? Sau când acestea solicită anonimatul pentru că nu vor să-și asume responsabilități pentru ceea ce ne spun? 

Lucrări de referință din domeniul jurnalismului nu încurajează folosirea surselor anonime tocmai pentru că de multe ori prin informația oferită de ele se urmăresc alte interese decât interesul public. Utilizarea frecventă a surselor anonime reduce din credibilitatea materialelor, de aceea recomandarea este, mai ales în jurnalismul de investigație, să se lucreze mai mult cu surse deschise, care pot fi citate.

În România, acum câțiva ani, un subiect publicat de „Evenimentul Zilei” și bazat pe surse anonime a generat un adevărat cutremur în domeniul media. Un jurnalist a publicat o știre, potrivit lui, confirmată din 7 surse, în care arăta că ministrul Justiției din acea perioadă, Monica Macovei, aflată la o reuniune la Costinești, s-a îmbătat și chiar a spart niște pahare. Ulterior, ziarul a prezentat scuze publice atât Monicăi Macovei, cât și cititorilor săi, notând că articolul nu trebuia publicat: „Apariţia sa în paginile ziarului nostru este o greşeală. S-au comis erori în lanţ, iar în final principala responsabilitate aparţine redactorului-şef”. 

Multe voci din România au fost de părere că „Evenimentul Zilei” ar fi mers pe mâna unor forțe politice care se opuneau reformei justiției, demarată atunci în România. 

Mă întreb, în condițiile actuale ale răfuielilor politice și loviturilor mediatice de la noi, cât de protejați suntem noi, jurnaliștii, de asemenea erori? Am ști oare să facem față unor asemenea provocări sau, mai bine zis, ispite?

Vă îndemn la o discuție despre sursele anonime, protecția, dar și credibilitatea lor. Haideți să încercăm să răspundem la câteva întrebări:

Cât de des putem recurge la utilizarea surselor anonime, până unde merge credibilitatea surselor confidențiale?  

Dacă instanța de judecată dispune divulgarea unei surse anonime, ce ar trebui să facă un jurnalist? Dezvăluim și „trădăm” sau sfidăm hotărârea?