Veți fi auzit și voi, ca și mine, și nu numai o dată, despre vreun ziarist care "lucrează pentru" politicianul X sau care "este omul" afaceristului Y. Așa de tare ne-am obișnuit cu formula aceasta, atât de tare credem că "cine plătește comadă muzica", încât sărim, în gândul nostru, peste pasul logic necesar: jurnalistul este angajat al unei companii de presă, care este deținută de niște acționari, printre care se numără X sau Y.

Această formă de gândire dovedește două lucruri: 1. că știm și ne interesează cine deține mass-media ale căror produse le consumăm; 2. că suntem de părere că jurnalistul este cumpărat cu totul de patronul lui și că acesta îi dictează ce să spună sau să scrie. Dar de unde știm cine sunt patronii mijloacelor de informare în masă? 

Proprietatea asupra mass-media  și, mai ales, concentrarea ei sunt controlate sub două aspecte: cel al concurenței corecte (reguli care se aplică tuturor companiilor, indiferent de profilul lor) și cel al evitării monopolului asupra informației, al menținerii pluralismului de idei și al respectării dreptului publicului de a ști. Studii numeroase au dovedit legătura care există între structurile de proprietate în mass-media și pluralismul de idei din dezbaterea publică. Pluralismul presupune diversitate în structura de proprietate, varietatea surselor de informare și în tipologia conținutului mediatic aflat la dispoziția publicului. Cu toate acestea, după cum recunoaște și Comisia Europeană, "pentru mulţi analiști și observatori, pluralismul a ajuns să însemne, aproape exclusiv, pluralitatea proprietarilor de media. Concetrarea proprietăţii poate duce, se tem aceștia, la o distorsionare a discursului public, la excluderea sau expunerea redusă a anumitor puncte de vedere. În plus, datorită faptului că unele puncte de vedere sunt prezente în spaţiul public, iar altele sunt marginalizate, poate apărea abuzul de putere prin intermediul lobby-ului unor grupuri puternice de interese - fie ele politice, comerciale sau de altă natură."

În Uniunea Europeană, piața de audio-vizual este percepută ca piață unică (comună la nivelul UE), de aici și interesul de a o reglementa. În domeniul presei scrise, datorită limbilor diferite, piețele sunt considerate "locale", deci nu cad sub incidența reglementărilor comunitare. Cât privește domeniul online, lucrurile sunt încă și mai complicate, pentru că piața este "globală", iar responsabilitatea asupra unui site poate fi împărțită între proprietarul serverului din SUA, cel al domeniului din Tuvalu și furnizorul de conținut care poate fi anonim și proveni de oriunde din lume. Jurisdicția, în astfel de cazuri, este greu de stabilit și legislația aferentă greu de aplicat.

Trei sunt sursele de informații disponibile - teoretic - pentru aflarea proprietății asupra unui mijloc de informare: registrele comerciale (în care se înscriu toate companiile active pe teritoriul unui stat), legi specifice pentru mass-media (legi ale audiovizualului, de exemplu, sau cele care impun înscrierea publicațiilor într-un registru special) sau transparența asumată voluntar a companiilor de media.

Un studiu realizat la nivel european asupra a 20 de țări (din care 11 membre ale UE) relevă că transparența proprietății de media este în suferință aproape peste tot în Europa. În 9 țări din cele studiate nu există nicio sursă care să ofere această informație. În alte 6 state, informațiile referitoare la propritetatea asupra mass-media audio-vizuale este posibilă prin intermediul autorităților de reglementare (organisme de tipul Consiliul Audiovizualului), iar cele referitoare la presa scrisă sunt accesibile doar în două țări. Doar patru țări oferă informații despre toate tipurile de companii (publice, cu răspundere limitată, societăți pe acțiuni etc).

Un element important, atunci când vorbim despre proprietatea de media, este "beneficiarul final" - cel care beneficiază cu adevărat de influența mass-media, chiar dacă nu apare în acte ca proprietar direct. Ne imaginăm o structură de proprietate în care o televiziune este deținută de mai multe alte companii, care la rândul lor sunt deținute de alte companii, care sunt controlate de un singur individ. Acela este "beneficiarul final", deși el poate să nu aibă nicio legătură aparentă cu televiziunea respectivă. Din studiul citat rezultă că în 6 țări este obligatorie declararea acestui beneficiar final către autoritățile audiovizuale, iar în 4 - către registrele comerciale.

La fel de importantă este concentrarea proprietății de media (proces cunoscut și drept convergență media sau consolidare media) care se manifestă prin crearea de mari holdinguri care încorporează diverse canale de comunicare. În context ne intersează și ceea ce se numește "proprietatea încrucișată" - situație în care o persoană sau o companie deține controlul asupra unor tipuri diferite de mass-media (televiziune, presă scrisă, radio, online), influența acesteia fiind astfel multiplicată. Modul în care este structurată legislația în majoritatea statelor europene împiedică o astfel de analiză, deoarece informațiile nu sunt accesibile publicului. 

Piețele noi apărute în estul Europei, după căderea regimurilor totalitare, s-au caracterizat prin fragmentare mare a proprietății: piețele erau populate de actori mici și dispersați, vulnerabili la fluctuațiile economice și, de aceea, înclinați la compromisuri. De aceea, un anumit grad de concentrare a proprietății de media a fost considerat benefic și procesul, demarat la începutul anilor 2000, a fost salutat cu entuziasm moderat. 

În ultimii ani, însă, Uniunea Europeană s-a arătat îngrijorată de deteriorarea pluralismului și independenței mass-media în Europa - iar Italia și Ungaria sunt doar două din exemplele cele mai cunoscute, în care întregul sistem mass-media este pus în pericol de către controlul politic. Îngrijorarea a fost transpusă într-un proiect de Directivă care stabilea standarde în ceea ce privește pluralismul media, dreptul la informare și accesul publicului la informații. În 2009, acest proiect a căzut la vot în Parlamentul European, la o diferență de doar 3 voturi. 

În paralel, UE a pregătit câteva instrumente și mecansime menite să monitorizeze mass-media la nivel european. În februarie 2014, Consiliul European și reprezentanții guvernelor statelor membre s-au reunit la Bruxelles într-o întâlnire dedicată pluralismului și independenței mass-media. În documentul de încheiere al reuniunii se arată că "informaţiile despre proprietatea asupra unui anumit mijloc mass-media și despre entităţile și persoanele care beneficiază de pe urma acestei proprietăţi trebuie să fie ușor accesibile cetăţenilor, astfel încât aceștia să poată face aprecieri în cunoștinţă de cauză cu privire la informaţiile oferite. În acest context, educaţia în domeniul mass-mediei joacă un rol important". Statele membre sunt invitate să ia măsuri adecvate pentru a realiza o transparenţă reală a proprietăţii asupra mass-mediei și pentru a împiedica eventualele efecte negative ale concentrării excesive a mass-mediei din punctul de vedere al proprietăţii.

Cele mai multe țări europene au prevederi care limitează concentrarea de media din audiovizual (prin impunerea unor cote maxime de proprietate sau a unui număr maxim de licențe audiovizuale pe care le poate deține o persoană). Câteva țări au prevederi specifice de limitare a proprietății încrucișate. Un tablou comprehensiv al acestei sutuații se găsește în documentul de lucru al Comisiei Europene, intitulat "Pluralismul media în statele membre ale Uniunii Europene”.

Creșterea transparenței proprietății de media și preocuparea pentru evitarea monopolurilor informaționale devine, în zilele noastre, o temă europeană, de interes atât pentru membrii UE, cât și pentru statele aspirante. Vedem că nici democrațiile consolidate ale Europei nu au răspunsuri satisfăcătoare la această problemă și că se caută încă soluții care să echilibreze interesul publicului de a ști și de a avea acces la informație din multiple surse cu interesul economic al investitorului în mass-media.

Vă invit să răspundem împreună la câteva întrebări legate de proprietatea asupra mijloacelor de informare în masă:

1. Credeți că transparentizarea proprietății de media va produce modificări în comportamentul de consum al publicului? Oamenii vor înceta să mai privească o anumită televiziune dacă știu că este proprietatea unui politician corupt sau a unui afacerist veros? 

2. Credeți că transparența ar trebui să se limiteze doar la dezvăluirea numelui proprietarilor sau ar trebui să vizeze și finanțarea mijloacelor de informare în masă?

3. Credeți că, în Moldova, limitarea concentrării de media este necesară? Ce criterii ar trebui să se aibă în vedere: acoperirea, audiența, "influența", naționalitatea patronului, limba în care publică/emite un canal media?

4. Credeți că trebuie reglementate, în același timp, relațiile dintre investitor/acționariat/patronat și jurnaliști, astfel încât independența editorială să fie protejată? Cât de departe poate merge o astfel de independență?

5. Credeți că publicul moldovean va putea interpreta corect cifrele privind concetrarea proprietății de media? Cui îi revine sarcina de a monitoriza aceste cifre? Ce rol pot juca jurnaliștii înșiși în urmărirea acestui proces?