Consider că doar materialele comerciale trebuie date spre așa-zisa „verificare”. Restul să-și pună pofta-n cui, cel puțin după acest principiu m-am condus până acum.

Dacă însă în viitor mi s-ar cere textul, pur și simplu aș renunța la el definitiv.

Concluzia care mi-a scăpat :)
Până la urmă e bine să găsim un echilibru și să-i tratăm pe toți respectuos, răspunzând la solicitări, dar fără a ne suipa nouă în suflet.

Eu, ca și om care am fost de ambele părți ale baricadei, pot să spun că exercițiul găsirii unui răspuns la întrebarea „să oferim sau nu textele spre aprobare surselor” este practic imposibil. De ce? Pentru că suntem oameni, și nu mașini. Atât jurnaliștii, cât și sursele au anumite simpatii, opinii personale, prejudecăți, atitudini care, cât de profesioniști nu ar fi ei, intervin în alegerile lor profesionale.
Ca și jurnliști tare ne place când ni se răspunde la telefon și ni se oferă informația solicitată, gata, acea persoană e imediat în lista de „friends”. Dacă răspuns nu ni se oferă - poate că nu vrea, poate că i-a interzis superiorul, poate că omul e depresiv și numai de întrebarea jurnalistului nu are timp - e dusmanul poporului.
Jurnaliștii sunt insistenți, vor satisfacție imediată, sursele însă au nevoie de timp să chibzuiască, pentru că uneori își pun piela în saramură. Apoi, trebuie să recunoaștem că puțină lume știe să-și formuleze astfel gândurile încât să nu lase loc de înterpretări și că puțini jurnaliști își fac temele pentru acasă și se informează cu privire la subiectul abordat. Să recunoaștem că și prioritățile sunt diferite! Jurnalistul vrea materialul acum! Ziarul trebuie dat în tipar, știrea într-o oră deja nu mai e știre, etc. Sursa are alte priorități! Are raport, are audit, are contracte bănoase pe care trebuie să le urmeze cuvânt în cuvânt, șeful îi suflă în ceafă să scoată la capăt cu vreo sarcină, etc.
Am scris multe materiale jurnalistice cu surse persoane în funcții publice și nu am avut vreo problemă să le dau materialul să-și verifice partea lor de contribuție. Am înghițit și multe găluște când sursa își dădea seama că zboară din funcție dacă lasă textul în original și „înmuia” unele aspecte sau le omitea. Sursele care sunt deschise cu tine ca și om, deseori, își spun păsul și după conștientizează că ești jurnalist și își fac rău prin anumite declarații. Atunci ele apelează la tine ca om să le dai o șansă să-și mențină cochilia. Acest lucru, normal, că mă deranjează! Asta însă e realitatea!
Pe partea de PR, am lucrat cu jurnaliști pe materiale publicitare. Unele erau într-o română atât de proastă că îmi era greu să descifrez sensul și trebuia să le rescriu, dar „mofturi” că nu le răspundeam imediat - suficiente.
Până la urmă e bine să g

Mie nu mi se pare corect să oferi intervievatului textul ”pentru verificare”. E munca jurnalistului, dacă persoana intervievată este atât de pricepută în ale scrisului și redactării, atunci nu are decât să se ”autointervieveze”. A ruga un jurnalist să-ți ofere textul înainte de publicare e ca și cum ai spune unui profesor: Pot să verific și eu lucrarea pentru ca să mă asigur că nu ați greșit ceva ? Cred că totul depinde de capacitatea jurnalistului de a reda informația corect și echidistant, de profesionalismul acestuia și doar când e cazul ar trebui să concretizeze anumite detalii contactând sursa. Printre altele, la facultatea de jurnalism este studiat acest ”mic” detaliu. În tema ”Interviul” este specificat un lucru important pentru ziarist: ”Nu dați niciodată textele intervievaților spre aprobare înainte de a fi publicate. Le-ați oferit ocazia să spună ce vor în momentul discuției și nu e cazul să se răzgândească”. Totuși, fiecare sursă trebuie tratată aparte și nuștiu dacă am puteasă le ”educăm” , mai ales printr-o simplă explicație. Cel mai bine e să le arătăm că suntem corecți și să prezentăm informația veridic. La fel ca și jurnaliștii, sursele trebuie să fie responsabile de ceea ce declară.

Desigur deranjează atitudinea surselor care cer să vadă textul înainte de publicare, dar și mai interesant e atunci când le trimiți textul și revii cu un telefon să te asiguri că totul e așa cum ți s-a spus ca să auzi că de fapt nimic din ceea ce ai scris nu corespunde realității și sursa mai nu se jură că nu a spus nimic din ceea ce ai scris. Bine că există modalități de stocare a informației și poți să expediezi sursei înregistrarea pentru confirmare, dar astfel de relații jurnalis-sursă create pe neîncredere nu sunt de durată ca oricare altele. În astfel de situații evit sursa respectivă pe viitor și caut alți specialiști care sunt încrezuți în ceea ce spun și mai mult au încredere în profesionalismul jurnalistului, pentru că, domnilor, și jurnaliștii greșesc, recunosc suntem oameni, dar suntem în primul rând profesioniști în domeniul pe care l-am ales și sincer deranjează manera surselor să învețe jurnalistul cum să scrie materialul, noi, jurnaliștii nu învățăm agronomii cum să cultive orzul de exemplu pentru că nu suntem specialiști în acest domeniu, de aceea vă rugăm să ne respectați în primul rând în calitatea de profesioniști. Sunt situații când în anumite domenii într-adevăr există un singur specialist și acela evident îți cere materialul pentru avizare, dar astfel de situații sunt mai rare și slavă Domnului, pentru că procesul de avizare poate dura câteva zile, iar între timp tema discutată se răsuflă și arunci materialul muncit la gunoi, uneori crezi că sursele o fac intenționat, dar cine știe :)

Eu cred că dacă vrei să strici relațiile cu un jurnalist, cere-i textul înainte de publicare!

Iată marea mea nemulțumire de când sunt în jurnalism: „te rog să-mi trimiți textul înainte de publicare, să văd dacă nu s-a strecurat vreo greșeală”, se întâmplă să-mi zică unele surse. Cel mai des, asemenea solicitări le primesc atunci când fac interviuri și nu cu persoane foarte importante, dar cu niște „anonimi”.

Când cineva îmi cere astfel de lucruri trece automat în lista neagră. Nu mă interesează este ministru, deputat, președinte etc. - nu-mi respecți munca, la revedere...

Unii îți pun condiții: fie îmi trimiți interviul, fie nu mai ai permisiunea mea să-l publici. Uneori îi ignor și oricum public textul, alteori folosesc o tactică perfectă: le trimit articolul fără titlu, fără intertitluri, fără intro sau cu unul de probă - îmi dă acceptul și vine cu unele recomandări pe care, de regulă, nu le iau în seamă, iar în ziar materialul apare așa cum consider eu că arată mai bine.

Nu știu cât de corecte sunt aceste principii, dar încă n-am stricat relațiile cu nicio sursă până acum. Totuși dacă jurnalistul nu înțelege anumite lucruri, ar fi bine să consulte în mod repetat sursa...

hm. interesantă tema discuției. Poate doar materialele publicitare le poți da la verificat, deși și aici aș avea obiecții, mai ales că și materialele publicitare trebuie scrise ingenios și fără greșeli. Problema are două capete - pe de o parte necunoașterea domeniului de către unii jurnaliști, iar pe de altă parte - dorința protagonistului de a se prezenta perfect în fața publicului. Cred că e rușinos să fii redactat chiar și de către un editor, deși aici se acceptă, pentru că el e responsabil de conținut. Neînțelegerea, neîncrederea și erorile vin, în mare parte, din felul în care oamenii își exprimă gândurile. Foarte rar se întâmplă să ai vorbitori perfecți. Cel mai des se întâmplă să „traduci” mesajul, termenii, cifrele. E valabil pentru toate domeniile, dar pentru că redacția în care lucrez e specializată în sănătate, pot să spun că „traducerea” mesajului a devenit ceva firesc. Foarte des se întâmplă să ne sune o sursă și să ne spună că știrea e greșită, că titlul nu e așa, că nu asta a avut în vedere. Și țipă, se indignează, face spume la gură de parcă ar fi el jurnalist. Când întrebi ce e greșit, nu știe ce să-ți răspundă. Urmează o tiradă de acuzații nefondate în care îți spune că nu ai înțeles corect. Doar înregistrările te salvează și puterea de convingere. Sursele, protagoniștii, intervievații încă trebuie să învețe că textele jurnaliștilor sunt creații proprii și el are dreptul să formuleze cum vrea și să pună accentele care rede de cuviință, important e să nu denatureze informația. Și jurnaliștii trebuie să aibă grijă de acuratețea informației, să nu interpreteze, să nu li se pară, să se bazeze pe fapte și astfel se vor proteja pe ei, pe cititorii, privitori, admiratori,interesați, etc. Apropo, un interlocutor obișnuit cu jurnaliștii, se prinde repede când discută cu un reporter care cunoaște problema și unul care o „bâjbâie”:) Sursele nu au voie să vă ceară textele, cu atât mai mult să intervină în ele. Excepție ar fi doar informațiile foarte specializate. Dar puteți să mă contraziceți...

Nu cred că este ceva normal. Mă "omoară" chestia asta. Am impresia că sânt condiţionată şi parcă nu are încredere în ceea ce scriu. De regulă zic:ok, trimit, dar nu prea trimit şi până la urmă place:)

Îmi amintesc odată că am vrut să mă asigur că am înțeles corect ce mi-a explicat o sursă și am rugat-o să vadă câteva propoziții. Mi-a sugerat să reformulez pentru a fi mai pe înțelesul publicului larg, fără a-mi impune alte accente. vreau să cred că am procedat corect, mai ales că nu era vorba despre o cenzurare, ci despre o clarificare, oarecum în interesul cititorului.