În calitatea mea de jurnalistă mi s-a întâmplat de câteva ori să mi se ceară textul care urma să fie publicat pentru a vedea „dacă nu cumva s-a strecurat vreo eroare” după cum se exprimau „diplomatic” sursele cu care discutasem.

În situațiile în care mi se cerea textul, s-a întâmplat să mă pomenesc că primeam înapoi doar „apușoară”, adică toate momentele interesante și pentru care se merita de publicat acea informație erau excluse chiar de persoana care mi le-a spus. 

Odată textul a fost solicitat de către un viceprim-ministru care s-a speriat de informația ce mi-a fost oferită de consilierii săi. Înapoi am primit textul cu întârziere și care nu conținea absolut nimic pentru ce ar fi meritat să fie publicat.

Altădată, ofițerul de presă al unui minister a solicitat să vadă ce mi-a răspuns la întrebări un viceministru. Peste câteva ore m-am pomenit că toată presa a primit un comunicat de la ministerul dat care era întocmai știrea mea.

Literatura de specialitate nu oferă recomandări clare în acest sens. Mark Grigoryan, în «Manual de jurnalism», admite că sursa ar putea cere textul pentru a se convinge că a fost citată corect. «După ce textul a fost scris, verificaţi corectitudinea celor mai importante declaraţii. O puteţi face telefonic sau întâlnindu-vă cu sursa, care ar putea să vă ceară textul încă în manuscris. În acest caz, nu uitaţi că sursa este interesată să fie prezentată într-o lumină cât mai favorabilă, pe când dvs urmăriţi s-o prezentaţi aşa cum este în realitate». Același autor scrie că multe redacţii din Occident interzic ca un interviu nepublicat să fie arătat sursei. «Acest text este creaţia dvs, care vă aparţine întru totul. Verificând faptele, veţi face acest text mai bun», spune Grigoryan.

Pe de altă parte, Mihai Coman, în „Manual de Jurnalism. Tehnici fundamentale de redactare”, acreditează ideea verificării textului de către sursă atunci când e vorba despre verificarea cifrelor: „Verificați încă o dată cifrele comunicate de interlocutor. Dacă nu aveți prilejul de a-i da interviul la verificat, faceți acest lucru la telefon. În momentul în care ele sunt încă o dată comunicate, nu uitați să le repetați după interlocutor pentru a vă lua toate precauțiile”. 

Eu sunt autoare în mare parte doar de știri și dacă vă spun că mă simt cel mai prost jurnalist atunci când mi se cere textul pentru a fi văzut de protagonist sau de consilierii acestuia înseamnă a nu vă spune nimic. Cred că e una dintre cele mai înjositoare situații pentru mine, ca reporter, când se pune la îndoială capacitatea mea de a reda corect ceea ce mi-a spus direct sursa.

Atunci când mi se cere textul care apoi îmi este returnat, fiind trunchiat sau cu shimbarea accentelor, simt că materialul meu a fost supus cenzurării.

Încă nu știu cum aș putea refuza o persoană atunci când îmi cere să vadă textul pe care l-am scris, dar știu altceva, că evit altădată să mai discut cu persoanele care mi-au solicitat să le transmit textul înainte de publicare.

Voi cum reacționați când vi se cere textul? 

Vi se pare corect ca sursa sau echipa acesteia să vă „redacteze”? 

Sau poate delimităm: pentru amabilitatea de a ne fi oferit un interviu, acceptăm să le dăm textul, iar în cazul informațiilor livrate pentru încorporarea în știri sau articole nu o facem?

Pot fi «educate» sursele care cer textul? Sau dacă o vom face pur și simplu le vom pierde?