Am participat, prin 2005, la Istanbul, la un seminar despre tacticile aplicate în jurnalismul de investigaţie. Trainerul ne explica ce îl deosebeşte pe un jurnalist de investigaţie de un jurnalist clasic. Sunt cinci cerinţe care fac diferenţa, dar una, care a stârnit polemici atunci, mi s-a băgat în cap şi stă acolo ca un soldat care mă face să filtrez tot ce mi se spune. „Toate probele care stau la baza investigaţiei jurnalistice sunt rezultatul eforturilor de documentare ale jurnalistului”. Este a patra cerinţă din cele cinci enunţate de trainerul nostru. Polemica a început după ce un jurnalist din Armenia a relatat un caz care i s-a întâmplat – când cineva interesat, aflând că jurnalistul investighează o privatizare ilegală, a făcut în aşa fel încât jurnalistul armean, „în rezultatul eforturilor proprii de documentare”, să dea de o „informaţie-bombă” care viza subiectul, dar care, în realitate, i-a fost plasată pentru a-i deturna ancheta în cu totul altă direcţie.

La vreo lună după aceea, am comis şi eu cel mai grav rateu din cariera mea de jurnalist – în goană după senzaţional, m-am pomenit folosit de oamenii din anturajul ex-preşedintelui comunist Voronin pe post de „cutie de rezonanţă”. O singură dată s-a întâmplat şi vă rog de mă iertaţi! Vă mai amintiţi de controversele care apăruseră la un moment dat între Voronin şi şeful RAO „ES”, Anatoly Ciubais, în legătură cu arestul lui Valeriu Pasat (care era consilierul lui Ciubais)? Atunci am dat cu capu-n bară şi tot atunci mi-am dat seama că cineva din serviciile secrete de la Chişinău (nu sunt paranoic!) mă cunoaşte aproape la fel de bine ca mama. A avut grijă ca o sursă, care până atunci îmi furnizase zeci de informaţii-bombă care se dovedeau a fi veridice, să-mi plaseze informaţia precum că fiul preşedintelui Voronin, Oleg, ar fi fost răpit la Moscova, lăsând să se înţeleagă că ar avea legătură cu Pasat şi Ciubais. Am folosit acea informaţie într-o ştire scrisă pentru o agenţie de presă din Rusia, care a fost preluată şi de alte media. Evident, imediat a izbucnit forfota, iar peste două zile ştirea a fost dezminţită. A fost o lovitură grea pentru mine, care m-a învăţat minte – m-a învăţat să analizez ceea ce mi se întâmplă şi să am încredere totală doar în mama şi tata.

Apoi am citit „Psihologia Maselor”, l-am citit pe Volkoff şi m-am tratat de naivitate. Observ, de cele mai multe ori în tăcere, cum colegi jurnalişti cad în plasa manipulatorilor şi se transformă, inconştient, în cutiile lor de rezonanţă. Cu riscul de a-mi aprinde paie în cap, o să îndrăznesc să spun că, în opinia mea, a venit timpul să ignorăm chiar şi unele evenimente (conferinţe de presă sterile) fără consistenţă, organizate de unii doar de dragul apariţiei la televizor. De ce unii îşi pierd timpul organizând astfel de evenimente cu invitarea jurnaliştilor? Pentru că presa amplifică importanţa mesajului transmis de manipulator. În acest fel, presa acţionează ca o cutie de rezonanţă mărind impactul mesajului iniţial pentru publicul larg.

Dar imaginaţi-vă care ar putea fi consecinţele lansării şi tirajării unor informaţii manipulatorii despre prăbuşirea sistemului bancar… Oamenii se vor grăbi să-şi retragă banii şi, astfel ar distruge băncile… Cam asta se întâmplă acum la noi. Sau cum au mai fost cazuri când un anumit profesor de peste Prut se apuca să prevestească cutremurele de mare intensitate, iar unii ajunseseră să doarmă prin boscheţi de teamă să nu le cadă tavanul în cap. Presa, mai ales cea scrisă, a dat apă la moară acelui personaj care a ţinut prima pagină a ziarelor din România mai mult de o săptămână. E cumplit, cred eu, când dispare minima responsabilitate în presă. E lucru ştiut - panica poate avea consecinţe dramatice. Dar ca să trag, totuşi, un pic de jăratec la turta mea, ca jurnalist care a greşit o dată, o să spun aşa: „Nu putem avea o presă mai bună decât societatea!”.

În general, viaţa mea profesională a fost plină până acum de peripeţii – unele hazlii, altele tragice. Totuşi, astăzi vă invit să vă daţi cu părerea despre amploarea fenomenului denumit: „Scurgerea intenţionată de informaţii” în presa din Moldova. Eu, personal, am câteva întrebări:

Cum credeţi, ce-ar fi trebuit să fac eu, ca ziarist, în cazul descris mai sus, despre presupusa răpire a lui Oleg?

La facultate, profesorii ne-au învăţat să relatăm cât mai exact realitatea. Dar ce facem cu faptele prin care se urmăreşte manipularea maselor, deturnarea, prin crearea de false iluzii, a cursului politicii externe, de exemplu? Le oglindim sau, ignorându-le, protejăm societatea de acest atac informaţional? E corect să le ignorăm?

La câţi dintre voi le-ar ajunge curaj să recunoască de câte ori aţi acceptat calitatea de cutie de rezonanţă 1) pentru bani; 2) ca să nu vă pierdeţi slujbele?