Să fim sinceri! Ce jurnalist nu și-a pus vreodată întrebarea: „Oare aș putea scrie/spune despre asta?”. Din păcate, această dilemă apare nu doar în fața jurnaliștilor din instituții de presă obediente unor politicieni, dar chiar și în cele mai libere și oneste redacții care cu greu atrag contracte de publicitate, iar uneori trebuie să aleagă dacă pot sau nu critica un agent economic sau instituție de stat, din moment ce acestea le sunt clienți.

Autocenzura este astăzi una dintre cele mai grave și răspândite forme de limitare a libertății presei în întreaga lume. Cenzorii din redacțiile sovietice au fost elegant înlocuiți cu interesul pecuniar. Managerii de presă sunt îngrijorați să nu piardă finanțarea de la patronul-politician sau să nu rateze contractul de publicitate cu un important agent economic, mai ales în contextul unei piețe a publicității tot mai mici și mai monopolizate, cum e cea din Republica Moldova. Jurnaliștii se autocenzurează de frică să nu deranjeze patronii sau să își piardă locul de muncă. 

În mod surprinzător, nu mi s-a prea întâmplat să întâlnesc cazuri în care colegi de breaslă să spună că li s-a interzis să vorbească sau să scrie despre un subiect. De multe ori, subiectele tabu nici nu mai trebuie spuse. Și le imaginează jurnaliștii și acționează în consecință. Culmea! În unele cazuri, autocenzura depășește până și așteptările patronilor de supărarea cărora se temeau jurnaliștii. Un caz jenant este decizia postului public de televiziune Moldova 1 de a nu transmite în direct protestele din 7 aprilie 2009. 

Există situații și mai delicate, când companii implicate în scandaluri publice plasează articole sau spoturi publicitare prin care distorsionează mesajul subiectului aflat în atenția presei, creându-le astfel un disconfort jurnaliștilor din instituțiile media care au acceptat publicitatea, dar  care și-ar dori să trateze echidistant subiectul: „Cum să scuipi în față celui care îți asigură o parte din salariul de la sfârșit de lună?”

Publicitatea a devenit o armă grea în raport cu presa independentă în multe state cu democrație în tranziție.

Într-un raport din 2014, Transparency International arăta că resursele financiare alocate pentru publicitatea de stat reprezintă o importantă pârghie de influenţă în mass-media moldovenească. Dat fiind că Legea cu privire la publicitate nu prevede niciun fel de mecanism prin care publicitatea de stat să fie distribuită în mass-media şi dat fiind că principalul sale house – „Casa Media” – aparţine președintelui principalului partid de la guvernare, experţii media deduc că există control tacit asupra presei din Republica Moldova.

Situația poate fi schimbată doar dacă jurnaliștii vor înțelege că în meseria noastră principala obligație este de a spune adevărul și de a informa corect societatea, respectând normele deontologice, fără compromisuri cu patronii sau chiar cu noi înșine. 

Cea mai importantă „avere” a unui ziarist este reputația sa. Publicul este suficient de înțelept să priceapă „blaturile” din presă, iar cartonașul roșu îl va primi jurnalistul, nu editorul, redactorul sau patronul instituției.

De dragul reputației, dragi colegi, cred că se merită să riscăm uneori trecând peste interesele patronilor sau restricțiile pe care aceștia ni le sugerează.

Voi cum ați procedat în situații în care ați simțit că ar trebui să vă autocenzurați?

Care credeți că ar fi soluția pentru a depăși frica de a spune tot ce credeți că trebuie spus?

Sa fie pierderea banilor din publicitate principala cauza a autocenzurii?