Recunosc, îi invidiez la modul serios pe jurnaliștii de peste Prut care au dat jos miniștri, au oprit diluarea dezinfectanților în spitale, au demis guverne. Din câte știu, pentru ca instituțiile să reacționeze și să pornească anchete, nu a fost nevoie de sesizări sau demersuri de la jurnaliști. Nu zic că e o situație perfectă acolo, colegii din România știu mai bine dedesubturile fiecărei istorii. Ce văd însă fără efort sunt intervalele destul de mici dintre dezvăluire și reacție. Doar un exemplu: 

23 ianuarie 2017, Gazeta Sporturilor. „Oameni legați cu chingi de tir de paturi și bănci la centrul de boli psihice Măciuca!” Pentru că infirmierii îi amenajează casa managerului”” 

25 ianuarie 2017, Gazeta Sporturilor. „Avocatul Poporului s-a sesizat din oficiu și efectuează o anchetă în cazul paciențior legați cu chingi de paturi și bănci la Centrul de Recuperare și Reabilitare Neuropsihiatrică Măciuca, județul Vâlcea”. „Digi24 a anunțat demiterea de către Consiliul Județean Vîlcea a directorului Sergiu Smărăndoiu, șeful centrului neuropsihiatric ”Măciuca”. 

Pentru comparație, iau un subiect scris la noi:

17 decembrie 2015, RISE Moldova. „Apartamente cu discount pentru copiii judecătorilor” - se descoperă că Primăria Chișinău a dat un teren în arendă, plătit de Judecătoria sectorului Râșcani, pentru construcția apartamentelor ieftine magistraților, majoritatea dintre care aveau case la sol sau alte locuințe. Liniște și pace. Nimeni nu investighează nimic. 

29 noiembrie 2016, Anticoruptie.md. „Apartamente la preț redus pentru mama și rudele lui Oleg Melniciuc, în blocul destinat judecătorilor” - este continuarea subiectului investigat de RISE Moldova, cu descoperirea unor noi fapte ilegale. Din nou liniște și pace. 

Ianuarie 2017. Procuratura Anticorupție a pornit un proces penal la sesizarea lui Ion Diacov, care a expediat la Procuratură cele două investigații jurnalistice! 

Întrebare: de ce a trebuit să treacă un an și ceva ca Procuratura să reacționeze, silită de sesizarea cuiva? Au greșit jurnaliștii atunci când NU au sesizat Procuratura în baza celor descoperite de ei? 

Pe de altă parte, cât pot s-o facă jurnaliștii pe procurorii? În special reporterii de investigație, dacă stau să scrie demersuri prin instanțele care ar trebui să reacționeze, nu mai au timp să-și facă munca. 

Nu-i vorbă, se reacționează și la noi, dar mai mult pe cazuri ușoare și dacă acestea au fost transmise la TV. Probabil se consideră că dacă apare la televizor, deja nu mai ai unde te asunde. Astfel, avem reacții selective. 

Iar noi, jurnaliștii care muncim perioade îndelungate la o investigație și documentăm ilegalități, rămânem cu dezamăgirea lucrului în van. Și ne înverșunăm, eu cel puțin, să scriem sesizări, să sunăm la Procuratură, să întrebăm dacă s-au autosesizat, dacă investighează… „De ce vă trebuie așa informație? Dvs sunteți parte interesată?” - mă întreabă prin cancelarii. „Hopa! Nu-s parte interesată.. dar cine sunt? Am dreptul să insist pe investigarea cazului?” În acest punct am nevoie de juriști. Oare nu vor fi jurnaliștii acuzați de hărțuirea cuiva dacă scriu, revin la subiect peste un timp, insistă ca cel care a fost mai șmecher decât noi să răspundă?

Din nefericire, am auzit și așa opinii: „Jurnalistul cutare a scris, dar acum nu mai vrea să continuie subiectul. Precis că l-au plătit ca să tacă”. Dragi colegi, vreau să știu și opinia voastră: cum facem când descoperim ilegalități? În nici un cod deontologic nu am găsit, și e firesc, vreo mențiune că jurnalistul poate sau are datoria de a sesiza instituțiile după ce scrie despre fapte care ar putea fi ilegale. Dar… mi se pare că publicul așteaptă și acest lucru de la noi, nu doar să scriem, dar și să cerem.

Haideți să discutăm acest aspect al muncii noastre: ce facem după publicare? 

Nu ne „depășim atribuțiile” atunci când cerem investigații disciplinare sau penale?

Până unde putem merge?

Putem fi acuzați, la rândul nostru, de abuz sau hărțuire?

Voi cum procedați: depuneți sesizări prin instituții? Ce vi se răspunde? Aveți răbdarea să mergeți până la capăt?