„În genere, libertatea cuvântului se formează și din imposibilitatea unui cuvânt liber de a spune ce pot spune alte cuvinte. Cu alte cuvinte (libere) fie spus, libertatea cuvântului se formează din câte o parte de ne-libertate a tuturor cuvintelor libere, care nu sunt absolut libere să spună orice, decât ce le e dat să spună doar într-o strictă libertate personală sever (auto)reglementată. Iar libertățile personale sever (auto)reglementate ale cuvintelor luate aparte alcătuiesc Universala Libertate a Cuvântului.” Leo Butnaru, „Cuvinte în stepă” (http://leo-butnaru.blogspot.fr/2017/06/cuvinte-in-stepa.html)

Din toamna anului 2014 autorul acestor rânduri este și editorialist la un portal de știri. O rubrică pe care o țin vie de aproape trei ani publicând în fiecare vineri comentarii asupra știrilor despre Republica Moldova. În toată această perioadă nu mi s-a întâmplat să fiu intimidat sau persecutat pentru textele pe care le public. Și nici presiunea „cenzurii” nu am simțit-o. Îmi veți spune că nu sunt jurnalist, ci editorialist și am să vă dau dreptate, dar paleta calificativelor pe care am folosit-o de-a lungul anilor la adresa diferitilor factori de decizie a fost într-atât de variată, încât aș fi putut să mă aștept la orice. Fiți de acord, într-o societate în care libertatea cuvântului nu ar fi respectată, ar fi avut de suferit atât redacția, cât și eu...

Dar staţi puţin, am folosit deja o noţiune fundamentală - „Libertatea cuvântului”! Aici nu cred că avem mari probleme. Vedeți alineatul de mai sus. Problema e alta – libertatea minciunii (care tot un cuvânt este)! Dacă nu poți îngrădi libertatea exprimării (căci nu dă bine), îneacă adevărul în minciună! Efectul obținut este și mai devastator...

Să vedem mai departe care sunt componentele acestui puzzle:

Profesionalismul şi echidistanţa jurnaliştilor: aici avem grave lacune. Jurnaliști care ar servi o singură cauză, acea a adevărului, au rămas foarte puțini. Fie că sunt de-a dreptul plătiți pentru a produce un anumit tip de discurs, fie că o fac din convingeri și simpatii proprii, dar spaţiul media este astăzi invadat de militanţi. Jurnaliști nu prea avem. Doar „ostaşi ai frontului informaţional”, pentru a relua o frază ieșită din uz cam acum 30 de ani... 

Independenţa instituțiilor mass-media: despre acest lucru doar leneșul nu a scris. Cine plătește – acela comandă și muzica. Oriunde. Chiar și în europe cu americi. Însă eu am așa o întrebare: persoana care se angajează la un asemenea „organ al presei”, oare nu este conștientă de ceea ce face? Și o altă întrebare: avem noi o piață suficient de mare pentru a „hrăni” toate mass-media existente? Dar și alta: au oare toate instituțiile același acces la consumator (la televiziuni mă refer, în primul rând)?

Calitatea consumatorului: să presupunem că am avea o piață sănătoasă a presei. Ce ar „cumpăra” consumatorul? Știri „ŞOCANTE”? Cu omoruri și violuri? Poate că tocmai „presa” și este unul din acele domenii care nu poate fi lăsată sfâșiată de legile cererii și ofertei?

Accesul la şi disponibilitatea informaţiei: despre gradul de transparență al factorilor de decizie vorbim aici. La acest capitol există lacune destul de mari, numai recenta lege despre „protecţia datelor personale” cât face, dar țin să vă asigur că nici în alte părți lucrurile nu stau mai bine. Alta e că noi nu ne putem permite o opacitate a factorului decizional, dat fiind lipsa totală de încredere a cetățeanului în instituțiile puterii.

Am enumerat aici o serie de componente care, cred eu, contribuie toate la instaurarea unei impresii generalizate că ar exista, într-un spaţiu delimitat, o forţă ce ar purta falnicul nume de „presă liberă”. Vast subiect...

• Cum credeţi, la care capitole stăm bine, la care binişor şi la care rău de tot?
• Oare nu ar fi cazul să mai difuzăm partea de responsabilitate, dacă tot considerăm că nu avem „presă liberă”? (vorba lui Dovlatov: „Este adevărat că Stalin a fost un monstru, dar cine a scris totuşi patru milioane de denunţuri?”)