Asta cu părțile diferite ale baricadei cred că o să ne mănânce nervii, ca jurnaliști, atât timp cât vom face teren, pentru că din păcate arată o realitate. Sigur, la modul ideal, într-o societate democratică, atât comunicatorii cât și jurnaliștii trebuie să caute să reprezinte interesul publicului și să se asigure că dreptul acestuia la informare este respectat. Problema cvasi-universală a comunicatorilor este că vor să prezinte într-o lumină cât mai bună persoana – sau instituția – pe care o reprezintă, să arate dacă se poate doar părțile bune ale activităților acestora; presa, pe de altă parte, dacă își respectă rolul de câine de pază al democrației, este evident interesată să scoată la lumină cee ace nu merge. Tendința de a cosmetiza este pe undeva de înțeles: vorbim de locul de muncă al comunicatorului, așadar locul de unde își ia banii și unde lucrează, dar și de autoritatea și posibilele presiuni ale șefilor ierarhici. Este de neînțeles însă atunci când tendința de cosmetizare se transformă în opacitate instituțională, când comunicatorii încep să considere presa un adversar care trebuie ținut la distanță, cât mai puțin informat, manipulat chiar. Din păcate, de-a lungul carierei mele am văzut de nenumărate ori jurnaliști care, odată ajunși comunicatori, au devenit mai opaci decât cei care au această meserie de la bun început; în loc să își pună în practică principiile clamate anterior, s-au folosit de cunoștințele lor despre presă pentru a încerca să o “țină sub control”. Acest fenomen este relativ comun în societăți cu democrații imature, în care statul este o entitate aflată deasupra intereselor cetățenilor pe care pretinde că le reprezintă, iar aparatul administrativ și cel politic reprezintă un fel de castă care slujește – pentru că îi aduce beneficii – mai degrabă acea entitate abstractă decât cetățenii.

Realitatea actuală din instituțiile publice este că responsabilii de comunicare au un minim spațiu de manevră, fiind de obicei fără personalitate și dependenți peste măsură de superiorii lor. Mai rău, în ultimii ani purtătorii de cuvânt s-au contopit cu ideologia politică și corporativă a instituțiilor, pe care practic și-au asumat-o, în dauna independenței lor profesionale. Asta îi îndepărtează de misiunea lor de a servi interesul public, în colaborare cu jurnaliștii.

Este evident în aceste condiții că ei pot fi recuperați doar prin presiune. În primul rând trebuie făcuți să înțeleagă că lipsa lor de reacție la solicitările jurnaliștilor va genera materiale de presă nimicitoare la adresa lor și a șefilor lor. Vă spun un secret: toți cei vizați au de obicei reacții bolnăvicioase, deși se prefac că sunt imuni, că au pielea tăbăcită.

Cealaltă formă de presiune la îndemână este prin intermediul instanțelor care, deși e o cale mai dificilă, are efecte și comportă satisfacții.

În concluzie, comunicatorii trebuie struniți, ca să nu li se pară viața prea frumoasă.

Dacă pornim cu sinceritate să contruim acest dialog, păi da, comunicatorii, au rolul de lustrui, consolida imaginea instituției, asigurându-i vizibilitate, loializând publicul, oferind maxim transparență, convertind interesul publicului în valoare adăugată instituției. Pentru asta trebuie să existe strategie, plan de acțiuni, comunicare internă bine pusă la punct, platforme de comunicare pe exterior. Dar politizarea instituțiilor, face ca rolul comunicatorului, de multe ori, să devină un fel de avocat al diavolului.
să fiu înțeleasă corect, comunicatoriii nu trebuie să tăinuiască adevăruri globale pentru a proteja șefii sau instituțiile, comunicatorii trebuie să comunice pornind de la interesul instituțional, dar, iarăși, acest interes nu poate fi unul îngust, dictat de un șef, numit temporar. Nebănuite și dificile sunt căile comunicatorilor !

După o experiență de aproape 5 ani la Curtea de Conturi, care era o instituție, destul de, reticentă față de mass-media, pînă la venirea mea, am înțeles câteva lucruri:
1. De cele mai dese ori oamenii care ajung să facă comunicare pen tru instituții publice au o experineță îngustă în acest sens, sau deloc, sau consideră că a livra o informație solicitată în termenul agreat de lege e tot ce intră în fișa lor de post.
2. Șefii, de ce mai dese ori, au propriile frustrări și inhibiții, care se reflectă pe imaginea de ansamblu a instituției, o eroare colosală, or șefii de instituții vin și se duc, iar comunicare trebuie să fie un proces constant, continuu și mai ales, complex.
3. Jurnaliștii, de foarte multe ori, solicită informații nefiind documentai pe deplin, fără să intre în esența subiectului pe care il abordeaza, comunicatorul, de cealaltă parte, nu are suficient timp, cunoștințe sau deschidere să ofere nițel mai mult, iar de aici rezultă golul de înțelegere.
Nu există baricade, mai degraba, fiecare tabara are propria stategie de informare, jurnaliștii vor să scoată tot sub lupa, comunicatorii vor să scoată sub lupă ce dă bine despre instituție, și unii, și alții au dreptate.

Pentru a promova schimbarea atitudinii (față de jurinaliști și mass-media) a reprezentanților furnizorilor de informații, cred că este mult mai important să-i punem pe comunicatori și funcționari publici care nu răspund promt la solicitările oficiale de informații „în fața faptului împlinit”: să publicăm materialele jurnalistice, în care să includem remarca „am solicitat insitutuției vizate informația, dar nu am primit un răspuns oficial”. Funcționază! Da, ar fi cazul să discutăm despre cerințele și responsabilitățile profesionale, în acest context ... în condițiile în care legea nu are valoare.

Art.16 din Legea privind accesul la informație prevede obligația foarte clară a furnizorilor de informații de a prezenta rapid informațiile disponibile: „(1) Informaţiile, documentele solicitate vor fi puse la dispoziţia solicitantului din momentul în care vor fi disponibile pentru a fi furnizate, dar nu mai tîrziu de 15 zile lucrătoare de la data înregistrării cererii de acces la informaţie”. Legislația în vigoare nu este cel mai important impediment.

Confirm că unele instituții au comunicatori/toare care răspund repede la solicitări/mesajele transmise. Doar că, din păcate, această practică nu este preluată și de alți comunicatori.
Sunt situații când trebuie să îi citim comunicatorului prevederi din Legea accesului la informație și să îl convingem că informația ne trebuie repede și nu în 15 zile, deoarece mulți dintre ei au tendița de a ”mura” acel răspuns. Este adevărat că sunt situații diferite și că informația este culeasă de prin mai multe direcții și secții ale acestei instituții, însă comunicatorul nu trebuie să fie un poștaș, fiindcă rolul său nu este de a intermedia comunicarea dintre jurnalist și funcționar, ci și de al învăța pe acel demnitar că, de fapt, publicul are nevoie de date statistice, informații etc.