Recunosc, am folosit și eu în articole sintagme de acest fel - „X nu a putut fi contactat pentru o reacție”. Doar că am scris asta după ce am terorizat sursa cu zeci de apeluri telefonice. Nu știu cât de corect este să ne văicărim în materialele noastre. Până la urmă e de datoria jurnaliștilor să facă toate demersurile necesare pentru a afla o informație sau a obține o replică.

Eu nu aș „tăia” definitiv posibilitatea asta, chiar dacă, deontologic, poate că nu este prea ok. Sa-i întrebam pe jurnaliștii de la Parlament de câte ori i-au putut lua sincroane lui Vlad Plahotniuc? De câte ori acest om de stat a răspuns la scrisorile recomandate pe care i le-am trimis? Treaba noastră e să epuizăm toate posibilitățile de a obține și părerea lor, iar telefonul este una din posibilități. Și dacă nu răspunde individul de vreo doi ani de zile nici la unul din cele 6 telefoane pe care le are doar pentru ca vede cine îl sună - cred că asta trebuie odată și odată menționat.

Ai dreptate, oricând poţi găsi o sursă. Pe când lucram la BASA-press ştirea nu mergea dacă nu aveai a doua sursă, desigur într-o ştire în care era necesară. Obligatorie în cazul unui conflict, unui diferend, unei declaraţii a şefului unei companii care are concurenţi pe piaţă etc. Poţi enumera la infinit cazurile. Ceea ce am înţeles, însă, din modesta mea vechime în munca de ziarist, că totdeauna a fost mai uşor să abordezi un ministru, decât un funcţionar. Situaţia nu s-a schimbat în cei peste 20 de ani de independenţă. Mai mult... Acum sunt cu serviciul la MOLDPRES, care este o agenţie informaţională de stat. Sunt chiar ieri serviciul de presă a unei instituţii, rog să-mi confirme ceva. Mă trimite la şef. Şeful mă reexpediază la serviciul de presă. Le spun reprezint o instituţie de stat, la fel ca a lor. După ce am dat ştirea au intervenit. Şi nu e primul caz. Există, în opinia mea, şi cazuri când dai doar o opinie. A existat cândva un conflict economic, cu România. Îmi scapă despre cera vorba. Dar, am făcut un interviu cu Ambasadorul şi am bătut pragurile Ministerului Agriculturii două zile, ca într-un sfârşit să le spun: eu public interviul cu ambasadorul şi să nu-mi reproşaţi că nu am încercat să obţin opinia voastră, ba mai mult o să menţionez că aţi refuzat să vă spuneţi opinia. Aşa şi am făcut şi cred că am procedat corect, dacă cel vizat e un măgar, ce să-i fac eu. Uneori nici două surse nu sunt suficiente. Atunci când studenţii cu Costin în frunte au eişit la ptoteste, premierul Sangheli a spus că din cauza aceasta nu vin investitorii în Moldova. M-am tâmpit în două zile căutând prin Chişinău cel puţin un caz când cineva să spună că s-a preciat de proteste, nu am găsit nici unul. Am avut vreo 19 surse. Nu mai ţin minte pe câte le-am citat, dar a fost unica mea ştire care a fost citită în piaţă. Mai este una de spus: DOAR PRESA LIBERĂ VREA ŞI INSISITĂ ASUPRA SURSEI A DOUA, cea angajată nu are nevoie de ea. Sunt de acord cu prima întrebare, dar cum scrii altfel decât nu a putut fi contactat, de exemplu, în cazul lui Papuc când a fugit din ţară sau alţii de teapa lui. Avocatul poate fi a doua sursă, dar dacă şi el are deconectat telefonul. Mai este o chestiune, la care apelam la BASA: mergi cu ce ai, adii scrii ce ai acumulat, apoi vii cu detalii, nu însă şi în situaţii în care A îl acuza pe B, iar B trebuia să fie întrebat.

De ce procedeaza jurnalistii într-un fel sau altul - doar jurnalistii pot să ne spună.

Cât privește corectitudinea nereflectării sub diverse motive a opiniei personajului criticat este nu doar inadmisibilă, dar și dăunătoare. Nimic nu poate justifica lipsa opiniei lui xyz în materialul jurnalistic. Unu, pentru că noi, consumatorii de știri, nu vom avea o viziune corectă și deplină asupra situației și persoanei vizate, prin care fapt, ușor, se fac concluzii la fel de pripite pe cât de pripit și pipernicit a fost materialul jurnalistic. Doi, pentru că această practică atât de încetățenită la noi este utilizată nu doar ca și colac de salvare în cazul lipsei de timp, dar și ca o găselniță ușoară pentru jurnaliști ne-etici în a denigra anumite persoane și a le lăsa ”mute” și ”dezgolite” în fața opiniei publice.

Totodată, înțeleg că este foarte greu să-ți faci meseria în condițiile în care marea majoritate a xyz-eților se folosec anume de acest dezavantaj al jurnalismului modern. Totuși, întoteauna se pot găsi soluții și formule compensatorii prin care să lași ușa deschisă atât cititorului de a face concluzii eronate, cât și persoanei criticate. O sintagmă gen ”În acest fel, facem un apel public către X să ne contacteze și să-și exprime opinia vizavi de subiectul dat”, imediat după cea cu ”nu aputut fi găsit pentru a se pronunța...”, ar fi destul de convingătoare despre buna intenție a jurnalistului de informare corectă a cititorului.