Prima mea știre a fost, de facto, un articol. Era departe de idealul  „7 propoziții cu 3 surse”. Știrea mea avea 5 surse și vreo 20 de propoziții. Da, nu am luat o notă bună. Mă împotmolisem. Apoi, la cursul de jurnalism social, ținut de Alina Radu la Școala de Studii Avansate în Jurnalism, întrebarea dacă sunt în clasă dintre cei care au ieșit din ramele știrii ca număr de semne, am fost cu mâna ridicată. Mi-am zis că mai am o șansă în jurnalism. 

Ani mai târziu era să descopăr că pasiunea mea pentru a scrie mult și în detalii despre toate amănuntele din viața unui Om se încadrează într-o formă nouă de jurnalism – longreads, storytelling sau, mai românește, jurnalism narativ.

Ce este de fapt jurnalismul narativ? Definiții sunt multe. Manuale, la fel. Cristi Lupșa, fondator Decât o Revistă (DOR) din România, îl definește ca „un gen care introduce metode literare într-un text jurnalistic, fără a compromite integritatea faptelor”. Adică, are personaje și dialoguri; te duce imaginar chiar acolo, în mijlocul acțiunii eroilor, în mijlocul problemei; îți stârnește emoții, dar totuși te lasă pe tine să concluzionezi. Un fel de poveste jurnalistică, un aliaj de literatură și jurnalism, pentru scrierea căreia reporterul sapă „mai adânc” și scoate la iveală lucruri pe care nu ar fi bănuit că s-au întâmplat anume așa, deoarece…

„Mai adânc” înseamnă că nu relatezi despre o întâmplare punând rapid întrebări, ci, mai degrabă, stai în bucătăria celui despre care scrii şi încerci să intri în hainele lui”, conchide jurnalista DOR, Oana Sandu, într-un interviu pentru www.gândul.info. „Spionezi” eroii în rutina lor zilnică. Le afli problemele, fricile, speranțele, visele, regretele, ticurile… Ajungi să-i cunoști poate mai bine decât se cunosc ei înșiși. 

„Aids In The Heartland” – feature-ul americancei Jacqui Banaszynski care spune istoria unui cuplu de fermieri gay, bolnavi de SIDA, îl găsești pe internet într-un PDF de doar 64 de pagini. Asta se întâmpla în 1987. Un an mai târziu, jurnalista s-a ales cu premiul Pulitzer la categoria „Feature Writing”. 

Ulterior, tot Banaszynski povestește într-un interviu cum o colegă a venit la ea să se consulte referitor la o idee: o poveste despre un program de sprijin pentru familiile care aveau o persoană dragă cu debut de Alzheimer. I-a sugerat să petreacă luni bune cu familiile alese, pentru că demența le schimbă oamenilor viața în moduri greu de neimaginat. Rezultatul a fost „Losing Betsy”, o serie remarcabilă de Marsha King în The Seattle Times. 

De ce ar fi nevoie de un longread de 64 de pagini sau de ani de zile de „spionaj”? Și aici iarăși am să-l citez pe Cristi Lupșa: „În timp ce jurnalismul se zbate să-şi găsească locul în lumea digitală, nu trebuie să uităm că informaţia minimală şi livrarea ei rapidă nu vor înlocui poveştile bine documentate, bine scrise şi bine produse, care explică, investighează, creează emoţie şi construiesc o comunitate.“

O știre despre o studentă din România care, în toamna lui 2012, a decedat subit în timpul unui team-building, nu i-a spus nimic părinților fetei din ce s-a întâmplat cu adevărat în acea noapte. Nici chiar medicii nu i-au spus, nici colegii fiicei, nici poliția. Dar dacă „mergi mai adânc” și vorbești cu 50-60 de persoane care s-au intersectat cu studenta în ultimele ore de viață, dar și persoane care au cunoscut-o în general, atunci oferi multe răspunsuri nu doar părinților fetei, dar arăți și lacunele sistemului medical. E ceea ce a făcut Oana Sandu, totul adunat în „Echilibru”.

Poveștile jurnalistice sunt frumoase, dar necesită mult timp, resurse, curaj, răbdare și spațiu, mai ales în cazul ziarelor și revistelor. Deși această formă de jurnalism prinde contur și în Moldova – o țară cu grave probleme sociale și, respectiv, propice pentru storytelling – suntem abia la început de cale și, respectiv, avem de înfruntat anumite realități autohtone.

Un longread nu încape într-o pagină de ziar. Nici măcar în două. De exemplu, articolul „Internatul Testamentar”, pe care l-am documentat pe parcursul a practic trei luni, ar ocupa cam cinci pagini de ziar în format A3. Și asta așa, cu o machetare seacă – doar text si poze de mărimi medii. Or, daca mai inserăm poze mari și diverse elemente de design – grafice, inserturi, casete, iconițe etc., ocupăm lejer șase pagini. Ce să faci în astfel de cazuri?! 

Din fericire, on-line-ul nu are limită de semne, dar cum să facem ca materialele noastre să ajungă și la cei care de regulă nu fac parte din categoria celor care își permit un computer și internet, inclusiv mulți dintre eroii articolelor de pe www.oamenisikilometri.md?! 

Pe urmă du-te la șef sau redactor și zi-i că tu ai un subiect beton și că te duci sa trăiești cu eroii articolului măcar și câteva săptămâni și că abia după asta o să revii la oficiu. Iar salariul să ți-l ridici ca de obicei. E real?! 

Astea fiind spuse, dragi colegi, aș dori să Vă întreb:

• În ce condiții și-ar permite redacțiile noastre să adopte un astfel de stil, în special cele print?
• Ce l-ar motiva pe un jurnalist să pornească într-o astfel de „aventură” kilometrică?
• Ați fi gata să acordați luni sau chiar ani de zile unui subiect? Dacă da, în ce condiții?
• Cum să educăm publicul să citească longread-uri?
• Cum să ajungă longread-urile publicate on-line și la cei „certați” cu internetul?

Opriți-vă când aveți timp pe www.decatorevista.ro, www.casajurnalistului.ro, www.teleleu.eu, www.longreads.com, www.dela0.ro.