Traversăm o perioadă în care aflăm aproape în fiecare zi despre rețineri și arestări în cadrul dosarelor instrumentate de Centrul Național Anticorupție și Procuratura anticorupție. Unele dintre aceste rețineri au făcut topul știrilor, grație imaginilor spectaculoase cu mascați și descinderi în forță, dar și a personalității celor reținuți și/sau ulterior arestați, condamnați. Publicul a așteptat și așteaptă în continuare cu interes detalii, imagini, condamnări… Uneori le primește, alteori, nu. 

În majoritatea dosarelor de rezonanță presa a avut acces la informațiile OFICIALE furnizate de către entitățile de comunicare ale instituțiilor de drept din țara noastră. Informația prezentată, cu câteva excepții, n-a oferit mai mult decât tradiționalele răspunsuri formulate de instituțiile de drept, bazate pe principiul lipsei publicității specifice urmăririi penale – ”nu putem oferi mai multe detalii pentru a  nu prejudicia ancheta”,”cauza se investighează, vom reveni ulterior cu detalii”, ”adresați-vă la serviciul de presă”. Câti dintre jurnaliști au încercat să treacă de ”zidul” serviciilor de presă și de spectacolul reținerilor? Câți dintre ei au intervievat și alte persoane decât procurorii sau ofițerii de presă ai instituțiilor de drept?
 
Există cazuri în care investigațiile jurnalistice pot crea așteptări exagerate publicului și pot induce o imagine greșită a unei stări de fapt, pe care numai o cercetare penală efectuată de către autoritățile abilitate o poate clarifica. Eventualele contradicții vor crea de cele mai multe ori dezamăgirea telespectatorului sau a cititorului. 

În condițiile în care există totuși o reticență a justiției față de transparență, singurele surse din care informația ce vizează o cauză penală ajunge la public sunt unitățile de comunicare ale respectivelor instituții. Unele dintre ele funcționează profesionist, altele mai puțin. Din cauza antagonismelor existente între presă și justiție nu ne putem bucura deocamdată de o comunicare deschisă, desfășurată echilibrat și imparțial pe un traseu cu două sensuri. Curtea Europeană de la Strasbourg afirmă: “Justice must not only be done, it must also be seen to be done” (nu e suficient ca justiția să fie facută, ci trebuie ca acest lucru să se și vadă).

Așa cum afirmă judecătorii și procurorii, presiunile pe care le resimt în cadrul investigării sau soluționării cauzelor penale sunt mai mari tocmai datorită atenției sporite acordate de public, ceea ce le poate afecta performantele profesionale, în detrimentul persoanelor aflate pe banca acuzaților. Aceste afirmații sunt cel puțin naive, din moment ce fiind persoane publice, judecătorii și procurorii trebuie să suporte criticile publicului în adresa activității și comportamentului lor, dar jurnaliștii nu ar trebui să treacă nici ei limita dintre comentariile bazate pe fapte la atacuri personale tendențioase. 

În fine, atât presa cât și justiția, trebuie să aibă un rol de informare și de prevenire a unor eventuale ilegalități. Ambele sunt in slujba cetățeanului și trebuie să acționeze în folosul acestuia, respectând limitele legale. Scopul comun al ambelor instituții implică independența lor, iar aceasta presupune, în mod evident, responsabilitatea pentru ceea ce spui, decizi și pentru tot ce ajunge în spațiul public. 

Vă invit să participați la dezbaterea ”Presa și justiția: amici sau dușmani?” și să vă expuneți părerea răspunzând la următoarele întrebări: 

În ce măsură jurnaliștii reușesc să ofere publicului informații clare și obiective referitoare la dosarele penale de rezonanță? 

Jurnaliștii transmit și alte informații decât cele transmise de serviciile de presă în cazul acestor dosare? Dacă nu, unde credeți că este problema? 

Care ar fi punctele comune între justiție și mass-media din țara noastră care ar trebui exploatate pentru a contribui la o mai bună informare a publicului despre modul cum se înfăptuiește justiția și, implicit, la sporirea încrederii în justiție?