Loghează-te
SUGEREAZĂ O TEMĂ DE DISCUȚIE

Platforma profesioniștilor mass-media

Pagina principală Legislație Media

Loghează-te pentru a putea comenta

Ar trebui să ne îngrijoreze concentrarea proprietății de media?

Смотри на русском языке

Categorie: Legislație Media

Veți fi auzit și voi, ca și mine, și nu numai o dată, despre vreun ziarist care "lucrează pentru" politicianul X sau care "este omul" afaceristului Y. Așa de tare ne-am obișnuit cu formula aceasta, atât de tare credem că "cine plătește comadă muzica", încât sărim, în gândul nostru, peste pasul logic necesar: jurnalistul este angajat al unei companii de presă, care este deținută de niște acționari, printre care se numără X sau Y.

Această formă de gândire dovedește două lucruri: 1. că știm și ne interesează cine deține mass-media ale căror produse le consumăm; 2. că suntem de părere că jurnalistul este cumpărat cu totul de patronul lui și că acesta îi dictează ce să spună sau să scrie. Dar de unde știm cine sunt patronii mijloacelor de informare în masă? 

Proprietatea asupra mass-media  și, mai ales, concentrarea ei sunt controlate sub două aspecte: cel al concurenței corecte (reguli care se aplică tuturor companiilor, indiferent de profilul lor) și cel al evitării monopolului asupra informației, al menținerii pluralismului de idei și al respectării dreptului publicului de a ști. Studii numeroase au dovedit legătura care există între structurile de proprietate în mass-media și pluralismul de idei din dezbaterea publică. Pluralismul presupune diversitate în structura de proprietate, varietatea surselor de informare și în tipologia conținutului mediatic aflat la dispoziția publicului. Cu toate acestea, după cum recunoaște și Comisia Europeană, "pentru mulţi analiști și observatori, pluralismul a ajuns să însemne, aproape exclusiv, pluralitatea proprietarilor de media. Concetrarea proprietăţii poate duce, se tem aceștia, la o distorsionare a discursului public, la excluderea sau expunerea redusă a anumitor puncte de vedere. În plus, datorită faptului că unele puncte de vedere sunt prezente în spaţiul public, iar altele sunt marginalizate, poate apărea abuzul de putere prin intermediul lobby-ului unor grupuri puternice de interese - fie ele politice, comerciale sau de altă natură."

În Uniunea Europeană, piața de audio-vizual este percepută ca piață unică (comună la nivelul UE), de aici și interesul de a o reglementa. În domeniul presei scrise, datorită limbilor diferite, piețele sunt considerate "locale", deci nu cad sub incidența reglementărilor comunitare. Cât privește domeniul online, lucrurile sunt încă și mai complicate, pentru că piața este "globală", iar responsabilitatea asupra unui site poate fi împărțită între proprietarul serverului din SUA, cel al domeniului din Tuvalu și furnizorul de conținut care poate fi anonim și proveni de oriunde din lume. Jurisdicția, în astfel de cazuri, este greu de stabilit și legislația aferentă greu de aplicat.

Trei sunt sursele de informații disponibile - teoretic - pentru aflarea proprietății asupra unui mijloc de informare: registrele comerciale (în care se înscriu toate companiile active pe teritoriul unui stat), legi specifice pentru mass-media (legi ale audiovizualului, de exemplu, sau cele care impun înscrierea publicațiilor într-un registru special) sau transparența asumată voluntar a companiilor de media.

Un studiu realizat la nivel european asupra a 20 de țări (din care 11 membre ale UE) relevă că transparența proprietății de media este în suferință aproape peste tot în Europa. În 9 țări din cele studiate nu există nicio sursă care să ofere această informație. În alte 6 state, informațiile referitoare la propritetatea asupra mass-media audio-vizuale este posibilă prin intermediul autorităților de reglementare (organisme de tipul Consiliul Audiovizualului), iar cele referitoare la presa scrisă sunt accesibile doar în două țări. Doar patru țări oferă informații despre toate tipurile de companii (publice, cu răspundere limitată, societăți pe acțiuni etc).

Un element important, atunci când vorbim despre proprietatea de media, este "beneficiarul final" - cel care beneficiază cu adevărat de influența mass-media, chiar dacă nu apare în acte ca proprietar direct. Ne imaginăm o structură de proprietate în care o televiziune este deținută de mai multe alte companii, care la rândul lor sunt deținute de alte companii, care sunt controlate de un singur individ. Acela este "beneficiarul final", deși el poate să nu aibă nicio legătură aparentă cu televiziunea respectivă. Din studiul citat rezultă că în 6 țări este obligatorie declararea acestui beneficiar final către autoritățile audiovizuale, iar în 4 - către registrele comerciale.

La fel de importantă este concentrarea proprietății de media (proces cunoscut și drept convergență media sau consolidare media) care se manifestă prin crearea de mari holdinguri care încorporează diverse canale de comunicare. În context ne intersează și ceea ce se numește "proprietatea încrucișată" - situație în care o persoană sau o companie deține controlul asupra unor tipuri diferite de mass-media (televiziune, presă scrisă, radio, online), influența acesteia fiind astfel multiplicată. Modul în care este structurată legislația în majoritatea statelor europene împiedică o astfel de analiză, deoarece informațiile nu sunt accesibile publicului. 

Piețele noi apărute în estul Europei, după căderea regimurilor totalitare, s-au caracterizat prin fragmentare mare a proprietății: piețele erau populate de actori mici și dispersați, vulnerabili la fluctuațiile economice și, de aceea, înclinați la compromisuri. De aceea, un anumit grad de concentrare a proprietății de media a fost considerat benefic și procesul, demarat la începutul anilor 2000, a fost salutat cu entuziasm moderat. 

În ultimii ani, însă, Uniunea Europeană s-a arătat îngrijorată de deteriorarea pluralismului și independenței mass-media în Europa - iar Italia și Ungaria sunt doar două din exemplele cele mai cunoscute, în care întregul sistem mass-media este pus în pericol de către controlul politic. Îngrijorarea a fost transpusă într-un proiect de Directivă care stabilea standarde în ceea ce privește pluralismul media, dreptul la informare și accesul publicului la informații. În 2009, acest proiect a căzut la vot în Parlamentul European, la o diferență de doar 3 voturi. 

În paralel, UE a pregătit câteva instrumente și mecansime menite să monitorizeze mass-media la nivel european. În februarie 2014, Consiliul European și reprezentanții guvernelor statelor membre s-au reunit la Bruxelles într-o întâlnire dedicată pluralismului și independenței mass-media. În documentul de încheiere al reuniunii se arată că "informaţiile despre proprietatea asupra unui anumit mijloc mass-media și despre entităţile și persoanele care beneficiază de pe urma acestei proprietăţi trebuie să fie ușor accesibile cetăţenilor, astfel încât aceștia să poată face aprecieri în cunoștinţă de cauză cu privire la informaţiile oferite. În acest context, educaţia în domeniul mass-mediei joacă un rol important". Statele membre sunt invitate să ia măsuri adecvate pentru a realiza o transparenţă reală a proprietăţii asupra mass-mediei și pentru a împiedica eventualele efecte negative ale concentrării excesive a mass-mediei din punctul de vedere al proprietăţii.

Cele mai multe țări europene au prevederi care limitează concentrarea de media din audiovizual (prin impunerea unor cote maxime de proprietate sau a unui număr maxim de licențe audiovizuale pe care le poate deține o persoană). Câteva țări au prevederi specifice de limitare a proprietății încrucișate. Un tablou comprehensiv al acestei sutuații se găsește în documentul de lucru al Comisiei Europene, intitulat "Pluralismul media în statele membre ale Uniunii Europene”.

Creșterea transparenței proprietății de media și preocuparea pentru evitarea monopolurilor informaționale devine, în zilele noastre, o temă europeană, de interes atât pentru membrii UE, cât și pentru statele aspirante. Vedem că nici democrațiile consolidate ale Europei nu au răspunsuri satisfăcătoare la această problemă și că se caută încă soluții care să echilibreze interesul publicului de a ști și de a avea acces la informație din multiple surse cu interesul economic al investitorului în mass-media.

Vă invit să răspundem împreună la câteva întrebări legate de proprietatea asupra mijloacelor de informare în masă:

1. Credeți că transparentizarea proprietății de media va produce modificări în comportamentul de consum al publicului? Oamenii vor înceta să mai privească o anumită televiziune dacă știu că este proprietatea unui politician corupt sau a unui afacerist veros? 

2. Credeți că transparența ar trebui să se limiteze doar la dezvăluirea numelui proprietarilor sau ar trebui să vizeze și finanțarea mijloacelor de informare în masă?

3. Credeți că, în Moldova, limitarea concentrării de media este necesară? Ce criterii ar trebui să se aibă în vedere: acoperirea, audiența, "influența", naționalitatea patronului, limba în care publică/emite un canal media?

4. Credeți că trebuie reglementate, în același timp, relațiile dintre investitor/acționariat/patronat și jurnaliști, astfel încât independența editorială să fie protejată? Cât de departe poate merge o astfel de independență?

5. Credeți că publicul moldovean va putea interpreta corect cifrele privind concetrarea proprietății de media? Cui îi revine sarcina de a monitoriza aceste cifre? Ce rol pot juca jurnaliștii înșiși în urmărirea acestui proces?

Ne pare rau, perioada de dezbatere a acestei teme a expirat

25 May 2016, 14:42 #1 0

Nume: Radu Meza

Înregistrat: May 2018

Postări: 1

Transparentizarea proprietății media poate fi cu siguranță benefică, dar în lipsa educației în spiritul gândirii critice (zona de media and information literacy) e puțin probabil să producă schimbări vizibile.
Cred că ar fi bună o inițiativă cât mai amplă de transparentizare, inclusiv informații despre interese economice conexe ale proprietarilor sau structuri de asociere ale acestora, dar în contextul educării publicului în sensul stabilirii de conexiuni între reprezentarea evenimentelor și interesele politice sau economice ale proprietarilor sau asociaților acestora.
Măsurile care ar viza limitarea concentrării riscă să fie atacabile (la nivel de dezbatere publică în momentul introducerii) putând fi interpretate ca o îngrădire. E necesară o reglementare (în special pe audio-vizual). Sunt exemple din țări vestice, dar trebuie pevăzute și eventualele căi legale de a ocoli aceste limitări - și aici se revine la chestiunea transparenței finanțării. Merită discutat poate și aspectul prezenței pe piața media a Republicii a actorilor mediatici care livrează conținut relevant în cele două limbi principale vorbite și posibila concurență pe care acestea o pot constitui.
Nu știu dacă e posibilă o reglementare externă strictă în sensul relațiilor dintre angajator/finanțator și angajat, după cum se vede și în România. Poate fi vorba de un control slab eventual exercitat de asociații profesionale sau alte ong-uri, dar care poate avea ca miză prestigiul profesional individual sau imaginea. De multe ori jurnaliștii par să se conformeze unei direcții percepute ca fiind agreabile patronului fără a primi indicații explicite în acest sens din rațiuni ce țin de câștig financiar sau securitatea locului de muncă într-un sector de activitate care suferă reduceri de venituri masive pe modelele de afaceri tradiționale - care presupuneau de altfel o separare teoretică între editorial și management. Când soluțiile găsite în mediul online pentru a concura cu scurgerea veniturilor de publicitate către actori ca Google sau Facebook sunt forme de conținut ca native advertising și branded content, nu e de mirare că editorialul și managementul conlucrează (tot mai mult, mai peste tot) pentru supraviețuire, dincolo de o agendă politică clară, adesea.
În privința cifrelor referitoare la concentrare, cred că se revine la o problemă ce ține de educație timpurie (menționată și d

29 May 2016, 12:51 #1 0

Îti multumesc, Radu, pentru comentariu. Îmi dă "aăa la moară" pentru a puncta alte două idei - și a mai pune o intrebare.
Prima idee: Reglementarea extra-teritorială a concentrării de media sau a proprietății de media. Este o preocupare a Parlamentului European (știu, Moldova nu este vizată direct de aceasta, dar, în calitatea sa de țară asociată, ar trebui să gândeascâ în perspectivă). Un grup parlamentar italian a fost extrem de activ pe ideea promovării unor astfel de regelemntări foarte stricte în materie de proprietate, mergând până la apropune interdicția impusă politicienilor de a deține media. Mi s-a părut - și atunci, ca și acum - o propunere nu numai imposibilă, ci și relativ periculoasă. Ca orice interdicție, deschide cutii ale Pandorei. S-a văzut, în cazul acela diferența clară de viziune între PE - organ politic, arenă de confruntare ideologică și Comisia Europeană, un organism mai degrabă pragmatic, atașat valorilor economice de bază al Uniunii : piață liberă. liberă concurență. Mirosea puțin și a populims, demersul acela.
A doua idee: Jurnalistul nu mai așteaptă să i se ceară/impună cenzura, o anticipează. Eu am numit asta, cândva, "obediență preemptivă" (cuvinte mari!). Mă bucur că ai adus în discuție subiectul, pentru că lipsea din discuție calitatea comunităț'ii jurnalistice . Am vorbit de legiuitori, de patroni, de public. Dar, de fapt, ceea ce leagă cele trei categorii este produsul jurnalistic. Iar calitatea acestuia depinde, în mare msură, de modul în care jurnaliștii își fac treaba - înainte de fi cenzurați.
A treia idee/întrebare este echilibrul de ofertă de media între limbile română/rusă. Tare mi-aș fi dorit să aud puncte de vedere din R. Moldova pe această temă. Ar trebui săfie criteriul lingvistic luat în seamă atunci când se calculează influența unui mediu? Ar trebui să fie criteriu în alocarea unor beneficii (cum ar fi licențele, de exmeplu)?
Dezbaterea e pe sfârșite, dar eu tot aștept și vocea Moldovei.:)

Înregistrat: May 2018

Teme moderate: 1

23 May 2016, 16:50 #2 0

Înregistrat: May 2018

Postări: 11

Spre regret, și în acest domeniu suntem în situația de a încerca să redresăm lucrurile... În continuare, am și eu câteva întrebări la care mai caut răspunsurile.
1. Reprezentanții societății civile sunt în căutarea unor propuneri/soluții legislative pentru concentrarea proprietății în domeniul audiovizualului din Republica Moldova. Unele dintre soluții au fost expuse, în anul 2011, în proiectul Codului audiovizualului al Republicii Moldova. Ele privesc atât numărul de licențe maxim admis, cât și concentrarea audienței în audiovizual. Mă întreb dacă este suficient: studenții mei, dacă e să le dau crezare, nu se mai informează de la TV...
2. Autoritățile publice cu atribuții în domeniu - Parlamentul Republicii Moldova, Consiliul Coordonator al Audiovizualului și Consiliul Concurenței din Republica Moldova, spre regret, s-au transformat în spectatori... În asemenea circumstanțe, societatea civilă și-a direcționat activitatea spre modificarea comportamentului consumatorilor media. Mă întreb dacă un asemenea efort poate avea rezultatele plenare preconizate, în lipsa unor eforturi decizionale din partea statului...
3. Cine trebuie să fie responsabil de monitorizarea situației privind concentrarea în domeniul mass-media? Consiliul Coordonator al Audiovizualului, ai cărui membri au afirmat în permanență că nu ține de atribuțiile lor această problemă? Consiliul Concurenței din Republica Moldova, unii membri ai căruia se declară surprinși de faptul că nimeni nu le-a solicitat expertiza în domeniu? Sau poate Parlamentul Republicii Moldova, care trebuie să-și amintească de atribuțiile sale de control parlamentar?
4. Care trebuie să fie activitățile ulterioare ale societății civile din țara noastră, în condițiile în care autoritățile publice ne vor ține de proști în continuare, amintindu-ne de „complexitatea problemei” și „necesitatea elaborării unor soluții, care să corespundă gravității problemei date”?

24 May 2016, 09:37 #2 0

Draga Eugen, îți mulțumesc pentru comentariu.
Soluții general acceptate nu există - pentru că, după cum spuneam, ele variază de la țară la țară, ca să respecte specificul cultural (nu spun național :)).
În schimbul întrebărilor tale, îți pot, însă, oferi, considerațiile mele, la fel de personale.
1. Da, obișnuințele de consum media se schimbă. Tinerii nu se mai informează de la televizor. Fie doar și pentru că TV-ul te obligă să fii acasă, în fața aparatului, când dă el știrile. Dar televiziunea, ca mediu de informare, va mai fi prin preajmă o seamă de ani. Așa că efotrul de legiferare/normare în domeniu nu mi se pare inutil. Fie măcar ca semnal politic: oligopolul (polziția dominantă) asupra știrilor este inacceptabil într-un stat democratic.
2 +3. Abdicarea CCA de la aceste obligații este inacceptabilă. Ce scrie în statutul său? "Reprezentant şi garant al interesului public în domeniul audiovizualului." Interesul publicului este să fie corect și divers informat. Deci e treaba CCA. Poate că eforturile societăți!i civile ar trebui să se îndrepte (știu ca o fac...) și asupra forțării autorităților publice să își facă treaba. Da, problema este complexă (oh, de câte ori am auzit chestia asta). De aceea e nevoie de eforturi din partea CCA de a explica cum face evaluarea pozițiilor de pe piață, de transparență și rigoare în măsurarea audiențelor.
4. Ce poate face societatea civilă? Să ceară transparență și să se asigure că informațiile furnizate (chiar și cu țârâita) sunt vehiculate și ajung la public, în forme accesibile acestuia. Și să continue acea muncă sisifică nuită "educație pentru mass-media". personal, cred ca trebuie început cu generațiile mai tinere - chiar cu rscul de a lăsa generațiile actuale de telespectatori să își păstreze rutinele. E o acțiune pe termen lung și dacă nu ținem pasul cu tehnologia, vom fi mereu cu o lungime de cal în urmă.

Înregistrat: May 2018

Teme moderate: 1

12 May 2016, 11:54 #3 0

Experiența românească în domeniu este .. dezamăgitoare. Transparența s-a dovedit insuficientă. Toată lumea știe că "beneficiarul final" al Antenei 3, de exempu, este Dan Voiculescu. Toată lumea știe că Dl. Voiculescu este în închisoare pentru fraudă. A pierdut A3 vreun telespectator în urma acestui fapt? Nuuuu... Cred că educarea publicului trebuie să meargă mult mai adânc: să îi invațăm pe oameni care este diferența dintre fapt și opinie, cum să desprindă interesul personal al meiului/jurnalistului de cel public, etc. Trebuie să recunoaștem că oamenii nu privesc/citesc produsele jurnalistice cele mai bune , ci cele care "le plac", în care se regăsesc, care le validează opiniile deja formate. Dar, în acest context, cu atât mai improtant este pluralismul (inclusiv cel al proprietății) - ca tot mai mulți omanei să aibă produse jurnalistice în care să se regăsească.

Înregistrat: May 2018

Teme moderate: 1

10 May 2016, 13:44 #4 0

Înregistrat: May 2018

Postări: 37

Dragă Ioana, cred că prin transparentizarea proprietăţii de media anume asta şi trebuie să urmărim - modificarea în comportamentul de consum al publicului, eu aş zice - educaţia consumuiui conştient al produselor media. Şi bineînţeles că simpla declarare a acţionarilor şi a "beneficiarului final" nu este suficientă. Îmi aduc aminte de o investigaţie jurnalistică din care reieşea că un mogul îşi finanţa afacerile media din banii obţinuţi din contrabandă, vânzări de droguri şi armament. Este foarte important ca publicul să cunoască de unde vin banii pentru susţinerea televiziunilor. Se ştie că în R. Moldova majoritatea televiziunilor nu aduc profit, Ion Terguţă, tu ai şi moderat o discuţie la această temă pe MediaForum, nu? Şi dacă e aşa - de unde vin banii? Că au scopuri de influenţă a opiniei publice e clar şi o putem lua ca pe o "investiţie" de lungă durată :), însă nu avem deloc transparenţa finanţărilor pentru aceste afaceri fără profit. CCA ar trebui să se ocupe de asta, nu credeţi?
La fel şi cu concentrarea proprietăţii. Sigur că nu trebuie să ne cramponăm doar pe numărul de licenţe, ci să reieşim din cotele de audienţă pe care le au televiziune şi, corespunzător, posibilitatea de a influenţa opinia publică (iar asta comportă un posibil risc de manipulare a opiniei publice)...

29 May 2016, 13:08 #4 0

E important, Petru, să știm de unde vin banii și noi am încercat, în România, să aducem un pic de transparență în acest domeniu, valorificând or prevedere din Constituție, care zice ca "Legea poate impune mijloacelor de comunicare în masă obligaţia de a face publică sursa finanţării." (Art. 30(5)). A trecut ca modificare la Legea audiovizualului, prin Ordonanță de urgență (la pachet cu altele). Când a ajuns OUG-ul în Parlament, Comisiile de Mass-media au fost primele care s-au scandalizat. Am fost atacați foarte dur atunci, din toate părțile: paralmentari, politicieni, proprietari de media, jurnaliști-proprietari de media (altfel mari aparători ai libertăț'ii presei). Am fost acuzați ca dorim să cunoaștem finanțele companiilor de media ca să ne repezim în "hoarde de ONG-uri" sal e cerem finațări. :) Am fost acuzată, personal, că "fac exces de democrație" și că infirmațiile acelea nu interesează pe nimeni. Și pe bune că nu am cerut altceva decăt ca radidifuzorii să își pună pe site bilanțul contabil și contul de pierdere și profit. ca măcar să știm cine faci bani din presă și cine nu. A căzut acel articol la votul din Comisii și așa a rămas. A rămas în sarcina "hoardelor de ONG-uri" (vreo două la număr) și a jurnaliștilor de investigație sau a celor care scriu despre mass-media să publice rapoartele financiare ale companiilor, atunci când le depun la Ministerul de Finanțe. Că cerusem doar documente publice. Acum, Pagina de media, de exemplu, face aces lucru în mod obișnuit - și nu se mai inflamează nimeni. Taboo-ul informațional a fost spart. Dar mentalitatea sevcretului e la locul ei.

Înregistrat: May 2018

Teme moderate: 1

Vrei să propui altă temă de discuție?

Propune

Loghează-te pentru a putea comenta